Istoric protecție civilă

Istoricul Protecţiei Civile

 

Primul document scris referitor la organizarea protecţiei civile în România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 prin care se aproba Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile, rezultată în urma efectelor devastatoare ale primului război mondial. În timpul celui de-al II-lea razboi mondial, structura a funcţionat sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei. După 1945 şi pe toată durata postbelică a „războiului rece” concepţia şi structurile organizatorice – care funcţionau în cadrul Ministerului Forţelor Armate — au fost influenţate de potenţialul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit al armei nucleare. Anul 1952 marchează momentul când, în România, au fost organizate primele state-majore ale apărării antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul  localităţilor şi unităţilor economice.

În 1978 a apărut primul instrument legislativ modern — Legea nr. 2, consfinţind implementarea concepţiei moderne de apărare civilă, în această perioadă conturându-se şi o doctrină a pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie pentru a fi capabili să răspundă unor situaţii de producere a dezastrelor. Transformările produse după Revoluţia din Decembrie 1989 au determinat perfecţionarea activităţilor de protecţie civilă, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Adiţionale nr. 1 şi 2 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.

În 1996 a fost promulgată Legea 106 — cel mai complet act normativ pe linia protecţiei civile, racordat la cele mai noi structuri europene ale timpului, ce a consfinţit şi schimbarea titulaturii instituţiei, aparţinătoare de Ministerul Apărării Naţionale.

Procesul de structurare şi modernizare a protecţiei civile a continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004. Profesionalismul cadrelor din Protecţia Civilă a fost probat în multe ocazii în aceşti ani de existenţă: la inundaţiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000 şi 2001; cutremurele devastatoare din 1940 şi 1977; secetele prelungite; accidentul de la Centrala nucleară Cernobîl; accidentele aviatice şi tehnologice; alunecările de teren cu impact catastrofal asupra localităţilor. Au fost organizate aplicaţii naţionale şi internaţionale, obiectivul principal fiind pregătirea şi antrenarea personalului din administraţia publică, judeţeană şi locală, din inspectoratele, comisiile şi formaţiunile de la judeţe, localităţi, instituţii publice şi operatori economici, a personalului propriu şi din structurile subordonate, pentru implementarea în sistemul de planificare, organizare, pregătire, desfăşurare şi conducere a procedurilor organismelor de specialitate din cadrul NATO, ONU şi UE.

În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecţiei Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi a structurilor judeţene corespondente, a luat fiinţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, cu structuri similare în teritoriu şi o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul administraţiei publice centrale şi locale. Componentă a Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, IGSU este elementul integrator şi coordonator la nivel naţional al tuturor instituţiilor cu atribuţii în managementul situaţiilor de urgenţă. Pornind de la ceea ce s‑a realizat pe multiple planuri, specialiştii protecţiei civile sunt preocupaţi să-şi desfăşoare activitatea la parametri optimi, care să permită profesionalizarea la toate nivelurile, pentru a fi permanent în slujba comunităţii, un element de baza al societăţii, generator de încredere şi siguranţă.